Prin faptul că nu a îmbărbătat poporul, nu l-a ținut aproape și nu l-a pregătit pentru ceremonia divină ce urma să fie oficiată de Samuel, Saul pică testul calificării ca împărat pentru poporul Israel.
Astăzi, după cum am promis, avem privilegiul de a învăța din viața unui alt conducător al poporului Israel, un conducător care a ascultat întru totul sfatul Domnului de a cuceri cât mai mult din ținuturile Canaanului, un luptător viteaz până la bătrânețe. După ce a supus cetatea Gabaonului, Iosua este pus în fața unei situații delicate. Cei mai puternici împărați ai amoriților simt pericolul și se unesc împotriva acestei cetăți. Sub îndemnul divin, Iosua răspunde pozitiv strigătului de ajutor al gabaoniților. Îndată ce asediatorii au fugit din fața lui Iosua, Dumnezeu a trimis o grindină care a ucis mult mai mulți decât sabia israeliților. Privind de pe înălțime, Iosua a văzut că ziua era prea scurtă pentru a-și termina lucrarea. Dacă vrăjmașii nu erau complet înfrânți, s-ar fi adunat iarăși după un scurt timp și ar fi reînceput lupta. Atunci el a făcut o cerere Dumnezeului care deține putere absolută asupra întregii creații.
„Spiritul lui Dumnezeu a inspirat rugăciunea lui Iosua, pentru ca încă o dată să se demonstreze puterea Dumnezeului lui Israel. Cele cerute nu evidențiau o încumetare din partea marelui conducător. Iosua primise făgăduința că Dumnezeu dorea să îi înfrângă pe acești vrăjmași; cu toate acestea, el s-a trudit tot atât de mult ca și cum victoria ar fi fost câștigată numai de oastea lui Israel. El a făcut tot ce putea face energia omenească și apoi a strigat în credință după ajutorul dumnezeiesc. Taina succesului său stă în unirea puterii dumnezeiești cu străduințele omenești. Aceia care realizează cel mai mult sunt cei care se sprijină mai hotărât pe brațul Celui Atotputernic. Bărbatul care a poruncit: “Oprește-te, soare, asupra Gabaonului și tu, lună, asupra văii Aialonului”, este același care, în tabăra de la Ghilgal, prosternat la pământ, a petrecut ore întregi în rugăciune. Oamenii rugăciunii sunt oamenii puterii.” PP 509.1