„Eu singur am călcat în teasc și niciun om dintre popoare nu era cu Mine.” (Isaia 63:3)
Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământești, dacă acestea ar fi crezut că El este trimisul cerului și dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredința lor a aruncat o umbră asupra vieții pământești a lui Isus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi. (…)
Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o îndeplinească și de aceea nu puteau să aibă compasiune față de El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre și lipsite de apreciere dovedeau că ei nu înțelegeau așa cum trebuie caracterul Lui și nu pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul și cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I rănească inima. (…)
Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înțeles de familia Sa, încât era o ușurare să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înțelegere. (…) Adesea, El Își putea găsi liniștea numai când se afla singur și stătea de vorbă cu Tatăl Său ceresc.
Cei chemați să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînțelegere și neîncredere până și în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că și Isus a suferit la fel. El îi înțelege, îi cheamă lângă El, ca să afle ușurare tot acolo unde a aflat-o și El: în comuniune cu Tatăl.
Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiți ca niște orfani, lăsați să-și ducă singuri povara vieții. El îi primește ca membri ai familiei cerești și îi invită să-L numească pe Tatăl Lui Tatăl lor. Ei sunt „cei micuți” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legați de El prin legăturile cele mai gingașe și mai dăinuitoare. El are față de ei o iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl și mama noastră au simțit-o pentru noi când eram fără ajutor cu cât cele divine sunt mai presus decât cele omenești. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 325–327)