„Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui și-L împiedică să vă asculte.” Isaia 59:2
Păcatul îşi are originea în Satan care s-a răsculat împotriva guvernării lui Dumnezeu. Înainte de căderea lui, era un heruvim acoperitor, distins prin desăvârşirea sa. Dumnezeu l-a făcut bun şi minunat, aproape ca El Însuşi. ¹
Nimic nu este mai clar în Scriptură decât faptul că Dumnezeu, în nici un caz, n-a fost răspunzător de apariţia păcatului, că n-a existat o retragere arbitrară a harului divin, nici o greşeală în guvernarea divină, care să fi dat ocazie începerii răscoalei. Păcatul este un intrus, a cărui apariţie nu poate fi explicată. Este misterios, inexplicabil; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză sau dacă s-ar putea arăta o cauză pentru existenţa lui, atunci ar înceta a mai fi păcat. ²
Primul păcătos a fost acela pe care Dumnezeu l-a onorat mai mult. El este simbolizat prin prinţul luminii, prosperând în putere şi splendoare. Cu timpul Satana a ajuns să dorească preamărirea de sine. Deşi toată slava sa era de la Dumnezeu, acest puternic înger a ajuns să pretindă că aceasta i-ar aparţine lui însuşi. Nemulţumit de poziţia lui, deşi era onorat mai presus de oştile cereşti, el a îndrăznit să râvnească la onoarea care se cuvenea numai lui Dumnezeu. În loc de a-L face pe Dumnezeu să fie cel mai de preţ în sentimentele şi credinţa tuturor fiinţelor create, el s-a străduit să-şi asigure serviciul şi loialitatea lor… Nu este Satan primul mare apostat? ³
Orice lucru rău îşi găseşte originea şi sprijinul pe tronul lui Lucifer. ⁴