„Ca ploaia să curgă învățăturile mele, ca roua să cadă cuvântul meu, ca ploaia repede pe verdeață, ca picăturile de ploaie pe iarbă.” – Deuteronom 32:2
Noi trebuie să fim martori pentru Hristos; și așa vom fi atunci când creștem zilnic până la statura deplină de bărbați și femei în Isus Hristos. Este privilegiul nostru acela de a crește zilnic mai mult și tot mai mult în asemănare cu El. Atunci vom dobândi puterea de a exprima iubirea noastră față de El într-o vorbire mai elevată, mai curată; atunci ideile noastre vor fi mai larg cuprinzătoare și mai profunde, iar judecata noastră va deveni mai sănătoasă și mai vrednică de încredere, în timp ce mărturia noastră va avea în ea mai multă viață și mai multă siguranță. Noi nu trebuie să cultivăm limbajul pământesc și să fim așa de familiari cu limbajul oamenilor, așa încât limbajul Canaanlui să fie pentru noi noi și nefamiliar. Noi trebuie să învățăm în școala lui Hristos; cu toate acestea, realitatea este aceea că mulți sunt satisfăcuți cu o experiență foarte limitată în lucrurile spirituale, căci ei dau pe față puțină cunoaștere a lucrurilor spirituale în rugăciunile și mărturia lor. Se dă pe față o mai puțină judecată sănătoasă în probleme ce privesc interesele noastre veșnice decât în problemele pământești trecătoare.
Creștinii trebuie să fie elevi credincioși în școala lui Hristos, chiar învățând mai multe despre cer, mai multe din cuvintele și voia lui Dumnezeu, mai mult despre adevăr și cum să folosească cu credincioșie cunoștința pe care au câștigat-o. (YI/28 iunie/1894).
Principala cerință a limbajului este aceea ca el să fie curat, amabil și adevărat, să fie exprimarea exterioară a unei bunătăți sau amabilități lăuntrice. Cea mai bună școală pentru un asemenea limbaj, pentru învățarea lui, este căminul.
Cuvintele pline de amabilitate sunt ca roua și ca o ploaie liniștită pentru suflet. Scriptura ne spune despre Domnul Hristos că harul era pus, turnat peste buzele Lui, încât El știa „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare” -Isaia 50,4. Și Domnul ne cere, ne invită că vorbirea noastră „să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare”, „ca să dea har celor ce-l aud.” Col.4,6; Ef. 4,29 (A.H./435). Când inima este curată, din ea vor izvorî comori de înțelepciune.(A.H./438).