„Să nu ai alți Dumnezei afară de Mine.” – Exod 20:3
Cele Zece Porunci, să nu faci şi să-ți faci, sunt zece făgăduinţe sigure pentru noi, dacă vom asculta de legea ce guvernează Universul. (1 BC/1105).
Nu există nici un precept moral prezent în oricare parte a Bibliei care să nu fie scris cu degetul lui Dumnezeu în Legea Sa cea sfântă, pe cele două table de piatră. O copie a fost dată lui Moise, pe muntele Sinai. Primele patru porunci aşează asupra omului datoria de a sluji Domnului, Dumnezeului nostru, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea. Aceasta înseamnă întreaga ființă a omului. Lucrul acesta cere o iubire atât de plină de zel, de căldură, atât de intensă, încât omul nu mai poate nutri ceva în cugetul sau simțămintele sale care să fie împotriva lui Dumnezeu; iar lucrările sale vor purta semnătura cerului. Orice altceva trebuie să fie secundar slavei lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc trebuie să fie totdeauna primul îndrăgit, ca fiind bucuria şi prosperitatea, lumina şi vrednicia vieţii noastre, partea noastră pentru totdeauna. (Scris. 15/1895).
Oamenii să se închine şi să slujească Domnului Dumnezeu şi numai Lui. Nici o mândrie egoistă să nu se ridice şi să fie slujită ca un zeu. Să nu se facă din bani un zeu. Dacă senzualitatea nu este ţinută sub controlul facultăţilor superioare ale minţii, pasiunile josnice vor ajunge să pună stăpânire pe fiinţa umană. Orice este făcut un subiect nedemn de gândire şi admiraţie, absorbind cu totul mintea, este un dumnezeu ales afară de Dumnezeu. (Ms. 126/1901).
lehova cel veşnic, având viața în Sine Însuşi, Cel necreat, El Însuşi izvor şi susţinător a toate, este singurul îndreptățit la suprema închinare şi adorare. Omului îi este interzis să dea oricui locul cel dintâi în simţămintele sale sau în slujirea sa. Tot ceea ce cultivăm şi care tinde să slăbească iubirea noastră faţă de Dumnezeu sau să ia locul slujirii pe care l-o datorăm devine zeul nostru. (1 FB/314).