Tata-mare

Tata-mare


„Mâine vine tata-mare!”, strigam cu toată puterea, împreună cu sora şi cu fraţii mei. Venisem la amiază de la şcoală, iar mama ne aştepta la poartă. Plângea de bucurie. „Mâine vine tata-mare”, ne-a spus ea, aproape fără glas. Noi, copiii, am preluat şoapta ei şi am făcut-o strigăt. Alergam prin grădină, prin ostrov, pe la şipot şi pe stradă. Copiii lui Onuţ, prietenii noştri de joacă, strigau şi ei. Am strigat toată după-amiaza, chiar şi seara, până târziu. Privind la bucuria noastră, vecinii aveau ochii înlăcrimaţi. Ce lung a fost timpul până a doua zi!
Staţia de autobuz era la şosea, în faţa casei noastre. Ne-am sculat de dimineaţă, ne-am spălat, ne-am îmbrăcat curat şi am ieşit la poartă, în aşteptarea autobuzului. Până la sosirea lui mai aveam de aşteptat vreo cinci ore. În nerăbdarea noastră, nu puteam petrece acel timp în altă parte. Priveam cu nesaţ orice maşină care apărea de după curbă. Tot ce nu era cursa dorită ne dezamăgea. Când a apărut în sfârşit autobuzul, era supraîncărcat, rula încet, greoi, obosit parcă. 

Din clipa în care tata-mare a apărut în uşa autobuzului, nu am mai văzut şi auzit nimic altceva. S-a făcut o linişte mare înăuntrul meu în timp ce-i priveam cercetător faţa, căutând răspunsuri la miile de întrebări strânse în timpul absenţei sale, pe parcursul copilăriei mele. Făptura îi era adusă de spate, ascunzând parcă ceva la pieptu-i strâns; a rămas enigmatică până la sfârşitul vieţii. Alături de noi, tata-mare savura libertatea, rugăciunile şi cuvintele sale purtau în ele încărcătură spirituală, comunica cu plăcere cu noi; şi totuşi… întrebările copilăriei mele au rămas fără răspuns. Tata-mare a rămas pentru totdeauna o făptură temătoare, închisă şi însingurată.
Mai mult decât ar fi putut spune cuvintele sale, mărturisea tăcut spatele său. Când se dezbrăca vara până la brâu, în curte, pentru spălatul cu apă rece, sub nucul de lângă iaz, spatele lui spunea poveşti. Nu am avut niciodată puterea să ascult ce spunea, dar imaginea acelui spate gol mi-a rămas pe retină până astăzi. Nu mai era un spate normal, avea denivelări, scobituri pe alocuri, urme de dungi late şi adânci. Nu îl puteam privi mult timp, căci simţeam o apăsare în piept. Când mă uitam la spatele mutilat, mă întrebam: „Oare cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe tata-mare?” Astăzi, pot să răspund fără ezitare: „Atât de mult a iubit Dumnezeu pe tata- mare, încât a dat pe singurul Său Fiu să moară, pentru ca tata-mare să creadă în El şi să aibă viaţă veşnică.” 

Regimul politic comunist a reuşit să răpună multe vieţi în detenţie, dar, în pofida metodelor diabolice de dezumanizare folosite, nu a reuşit însă să dezvelească oamenii de acea mantie de nobleţe, de dumnezeire, cu care i-a învăluit Creatorul în ceasul Genezei. Într-o iarnă geroasă, la Gherla, povestea tata-mare, frigul acoperise cu chiciură pereţii închisorii. Deţinuţii au pus pe ei toate hainele zdrenţuite pe care le aveau. Frigul pătrundea până la oase, chinuindu-i. Abia adormit, învelit în pătura-i ruptă, la o oră târzie a nopţii de decembrie, bunicul meu a fost trezit de o mână ezitândă, ce-l scutura cu blândeţe. Era prinţul de Mavrocordat, deţinut şi el, ce tremura de frig şi suferinţă.
– Domnul Mihu, domnul Mihu, şopti prinţul, îmi cer iertare că vă deranjez la ora aceasta din noapte, dar ziua nu îndrăznesc. Îmi cer iertare şi pentru ce vă spun: mi s-au rupt izmenele şi nu ştiu să le cos. Mărturisesc sincer că ştiu grozav să mânuiesc spada. Pot să înving cu uşurinţă orice spadasin din ţară, dar… niciodată nu am ţinut în mână un ac de cusut. Vă rog ajutaţi-mă, cârpiţi-mi izmenele, nu am altele. Două nopţi a lucrat tata-mare, pe întuneric, la lenjeria de corp a prinţului. Lucrul o dată terminat, a fost o capodoperă de calitate şi de rezistenţă. De atunci, prinţul de Mavrocordat i-a rămas un fidel şi erudit prieten.

Continuarea acestei interesante istorii o găsiţi în cartea „Biruinţa Cuvântului”, precum și alte întâmplări pline de emoție și învățătură.

„Conținutul întregii culegeri, stilul ei, forța eroilor, ne recomandă citirea lucrării pentru bucuria spiritului și pentru fixarea de ținte nobile.”  Mihai Florea

Biruința Cuvântului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.