„Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur
n-au vreun preț, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” – Galateni 5:6
Atunci, când prezinți cererile tale lui Dumnezeu, acest lucru trebuie făcut în umilinţă, fără a te mândri cu superioritatea realizărilor, dar cu reala foame a sufletului după binecuvântarea lui Dumnezeu. Domnul Hristos ştie totdeauna ce se nutreşte în inimă. Noi trebuie să avem credinţă că Dumnezeu va auzi şi va răspunde la rugăciunile noastre; căci „tot ce nu vine din încredinţare (credinţă – K.J.V) este păcat”. Adevărata credinţă este credinţa care lucrează din dragoste şi purifică sufletul. O credinţă vie va fi o credinţă activă, lucrătoare. Dacă am merge în grădină şi am găsi că nu există nici un fel de sevă în plante, nici o prospeţime în frunze, nici un fel de muguri care se desfac sau flori care să înflorească, nici un semn de viață în tulpini sau ramuri, am spune că ,,plantele sunt moarte. Smulgeţi-le şi aruncați-le din grădină, căci ele sînt o diformitate pentru straturi”. Aşa stau lucrurile cu aceia care mărturisesc a fi creştini şi nu au nici o spiritualitate. Dacă nu există nici un semn de vigoare religioasă, dacă nu există nici o împlinire a poruncilor lui Dumnezeu, atunci este evident că nu există o rămânere în Hristos, butucul cel viu al viței. (YI/13 sept. 1894).
Credinţa şi dragostea supnt elemente esențiale, puternice şi lucrătoare ale caracterului creştin. Aceia care le posedă sunt una cu Hristos şi aduc la îndeplinire misiunea lucrării Sale… Noi trebuie să stăm la picioarele Domnului Hristos ca permanenţi învăţăcei şi să lucrăm cu darurile credinţei şi iubirii Sale. Atunci, vom purta jugul Domnului Hristos şi vom ridica povara Sa, iar Hristos ne va recunoaşte ca fiind una cu El; în ceruri se va spune: „Sunteţi împreună lucrători cu Dumnezeu”. Îşi vor aminti oare tinerii noştri că fără credinţă este cu neputință să fim plăcuţi lui Dumnezeu? Şi că, de fapt, credinţa trebuie să fie aceea care lucrează prin iubire şi care purifică sufletul? (YI/2 aug. 1894).
Noi nu putem preţui îndeajuns valoarea unei credințe simple şi a unei ascultări fără murmur. Numai urmând pe calea ascultării într-o credinţă simplă poate caracterul să obţină perfecțiunea. (Ms.5/a/1895).