Credinţa anulează ascultarea?

„Deci prin credinţă desfiinţăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă întărim Legea.” Romani 3:31

Credinţa nu este un narcotic, ci un stimulent. Privirea îndreptată spre Calvar nu va linişti sufletul în neîndeplinirea datoriei, ci va da naştere la credinţa care va lucra, purificând sufletul de orice egoism. ¹¹⁸

Credinţa în Hristos care salvează sufletul nu este cea pe care o întâlneşti la mulţi. „Crede, crede”, este strigătul lor; „crede numai în Hristos şi vei fi salvat. Aceasta e tot ce ai de făcut.” În timp ce adevărata credinţă se încrede pe deplin în Hristos, pentru mântuire, ea va conduce la o desăvârşită ascultare faţă de Legea lui Dumnezeu. ¹¹⁹

Există două erori faţă de care copiii lui Dumnezeu – mai ales acei care abia au ajuns să se încreadă în harul Lui, trebuie să se păzească în mod deosebit. Prima este aceea de a se uita la propriile lor fapte încrezându-se în ceea ce pot face ei, pentru a se pune în armonie cu Dumnezeu. Cel care încearcă să devină desăvârşit prin propriile lui fapte de ţinere a Legii, încearcă imposibilul… Numai harul lui Hristos prin credinţă, ne poate face desăvârşiţi.

Cealaltă extremă nu mai puţin periculoasă, este aceea că credinţa în Hristos eliberează pe om de ţinerea Legii lui Dumnezeu; că din moment ce numai prin credinţă ajungem părtaşi ai harului lui Hristos, faptele noastre n-au nimic a face cu mântuirea noastră.

Dar contează aici, că ascultarea nu este o simplă conformare exterioară, ci un serviciu din dragoste. Legea lui Dumnezeu este o expresie tocmai a naturii lui Dumnezeu; este o întruchipare al marelui principiu al iubirii şi este deci, temelia guvernării Lui, în cer şi pe pământ… În loc de a elibera pe om de ascultare, credinţa, este aceea care ne face părtaşi ai harului lui Hristos, care ne dă posibilitatea să f im ascultători. ¹²⁰

Aşa cum a fost Isus în natura omenească, aşa vrea Dumnezeu să f ie urmaşii Săi. În puterea Lui, noi trebuie să ducem o viaţă curată, nobilă, cum a trăit Mântuitorul. ¹²¹