Înconjurat cu îndurarea lui Dumnezeu

„De multe dureri are parte cei rău, dar cel ce se încrede în Domnul, este înconjurat cu îndurarea Lui. ” (Psalmii 32:10).

Deseori ne gândim că cei ce slujesc lui Dumnezeu au mai multe încercări decât cei necredincioşi şi că această cărare pregătită pentru El este aspră… Dar oare cel păcătos se bucură de plăcerile şi distracţiile lumeşti nestingherit? Oh, nu. Sunt momente când cel păcătos este îngrozitor de tulburat, îi este frică de Dumnezeu, dar nu-L iubeşte.

Sunt scutiţi cei păcătoşi de descurajări, încurcături, pierderi pământeşti, greutăţi, suferinţe? Mulţi dintre ei suferă de boli îndelungate şi n-au pe nimeni care să se aplece asupra lor, n-au nicio întărire din partea unei puteri mai mari pentru a-i susţine în slăbiciunea lor. Ei se bazează pe propria lor putere. Nu au nicio consolare în aşteptarea viitorului; doar o nesiguranţă îngrozitoare îi chinuie şi astfel îşi închid ochii în moarte, negăsind nicio plăcere în aşteptarea dimineţii învierii, pentru că ei nu au nicio speranţă îmbucurătoare de a avea parte de prima înviere…

Creştinul este supus slăbiciunii, dezamăgirii, greutăţilor, reproşurilor şi suferinţelor. Totuşi, în mijlocul acestora Îl iubeşte pe Dumnezeu, alege să-I facă voia şi nu preţuieşte nimic mai mult decât aprobarea Sa. În încercările contradictorii şi situaţiile schimbătoare din viata sa, el ştie că este unul care le cunoaşte pe toate. Unul care-şi va pleca urechea la strigătul celor necăjiţi şi suferinzi. Unul care poate compătimi în orice necaz şi poate mângâia orice suferinţă aspră a fiecărei inimi…

În mijlocul tulburărilor sale, creştinul are o puternică consolare. Şi dacă Dumnezeu îngăduie să sufere de o boală prelungită şi plină de dureri, înainte de a-şi închide ochii în moarte, el poate cu voioşie să o suporte… El contemplă viitorul cu satisfacţie cerească. O scurtă odihnă în mormânt şi apoi Dătătorul vieţii va rupe lanţurile mormântului, va elibera captivii şi-i va ridica, din patul de ţărână, nemuritori. Niciodată nu va mai cunoaşte durerea, necazul şi moartea. Oh, ce speranţă este cea a creştinilor! Fie această speranţă şi a mea! Fie ea şi a noastră! (Letter 18, 1859).