Binecuvântări pentru bucuria noastră

„Cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce Se tem de Tine şi pe care o arăți celor ce se încred în Tine, în fața fiilor oamenilor!” (Psalmii 31:19).

Dumnezeu împarte binecuvântări de-a lungul căii noastre pentru a ne lumina călătoria şi a ne conduce inimile spre a-L iubi şi lăuda. El vrea să scoatem apă din izvoarele mântuirii, ca inimile noastre să poată f i împrospătate. Putem cânta cântările Sionului, putem să ne înveselim propriile inimi şi ale altora; speranţa poate fi întărită, întunericul schimbat în lumină. Dumnezeu nu ne-a lăsat în lumea întunericului – ca străini şi călători în căutarea unei patrii mai bune, chiar a uneia cereşti – fără a ne da făgăduinţele Sale preţioase pentru a uşura orice povară. Marginile căii noastre sunt presărate cu florile frumoase ale făgăduinţelor. Ele înmiresmează totul împrejur, emanând parfumul lor bogat. (Letter 27, 1886).

Câte binecuvântări pierdem pentru că nesocotim şi trecem cu vederea binecuvântările pe care zilnic le primim, tânjind după acelea pe care nu le avem. Binecuvântările obişnuite care sunt presărate întruna în calea noastră sunt uitate şi subapreciate. Putem învăţa lecţii din lucrurile umile ale lui Dumnezeu din natură. Floarea din locurile retrase şi întunecoase, reacţionează la orice rază de lumină ce o poate prinde, dând muguri şi înfrunzind. Păsările din colivie, cântă în colivia închisă, în bordeiul fără soare, tot aşa ca în locuinţa însorită şi maiestoasă. Dumnezeu ştie dacă vom folosi în mod înţelept, spre salvarea noastră binecuvântările Sale, El nu ni le va da niciodată pentru a abuza de ele. Dumnezeu iubeşte inima mulţumitoare care se încrede fără rezerve în cuvintele promisiunii Sale, care adună mângâiere, speranţă şi pace din ele: şi El ne va descoperi o şi mai mare adâncime a dragostei Sale. (RH. 12 aprilie 1887).

Dacă am lăuda Sfântul nume al lui Dumnezeu, cum ar trebui s-o facem, flacăra iubirii ar arde-n multe inimi. Lauda lui Dumnezeu trebuie să fie continuă în inimile şi pe buzele noastre. Aceasta este cea mai bună cale de a rezista ispitei tolerării conversaţiilor nefolositoare şi uşuratice, (Letter 42, 1900).

Domnul doreşte să privim în sus şi să-I fim recunoscători că există un cer. Să ne apucăm cu credinţă vie de bogatele promisiuni ale lui Dumnezeu şi să-I fim recunoscători de dimineaţa până noaptea. (RH. 12 aprilie 1887).