În neîncredere, strigăm către Dumnezeu

„Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: “Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Psalmii 32:5).

David de multe ori a triumfat în Dumnezeu şi totuşi a cugetat mult asupra propriei sale nevrednicii şi păcătoşenii. Conştiinţa sa n-a fost nici adormită, nici moartă. „Şi păcatul meu”, plângea el, „stă necurmat înaintea mea” (Psalmii 51:3). El nu s-a măgulit cu ideea că păcatul era o problemă cu care el nu avea de-a face şi care nu trebuie să-l privească. Pe măsură ce el a văzut adâncimile înşelăciunii în inima sa, el s-a rugat ca Dumnezeu să-l cureţe de păcatele necunoscute.

Dacă închidem ochii şi ne împietrim conştiinţa, ca să nu ne vedem şi să nu ne realizăm păcatele, suntem în primejdie. (3 CB., pg. 1147).

Cel cu inima umilă nu se va gândi că mărturisirea este ceva mai prejos de el. El nu va simţi ruşinea să mărturisească dacă, în oarecare fel, chiar în gând, a rănit pe fratele său sau a împiedicat lucrarea lui Dumnezeu prin el. (MS., pg. 23, 1899).

Păcatele neînsoţite de căinţă sunt păcate neiertate. Cei care se cred iertaţi de păcate pentru care ei nu au simţit niciodată păcătoşenia şi pentru care ei nu au simţit niciodată mustrări de cuget, nu fac decât să se înşele pe ei înşişi. Tăria noastră constă în conştiența stării noastre de slăbiciune…

În starea de neîncredere în noi, strigăm către Dumnezeu pentru ajutor şi lucrăm la mântuirea noastră, cu frică şi cutremur. Alungând orice încredere în braţul de carne, ne apucăm strâns de Isus…

Cerul nu va fi niciodată atins de un popor uşuratic, care doar pretinde a fi creştin. Dumnezeu cheamă pe fiecare dintre urmaşii Săi la o lucrare conştiincioasă…

Prin fermă negare de sine, Prin continuă veghere, Prin rugăciune serioasă, Prin folosire grijulie a tuturor mijloacelor harului Şi prin ajutorul Răscumpărătorului nostru, Isus Hristos, Vom sfârşi victorioşi. Odihna în cer este pentru cei obosiţi Coroana pentru frunțile luptătorilor. (Letter 24, 1888).