„Anania a plecat; și, după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul și a zis: „Frate Saule, Domnul Isus care ți s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeți vederea, și să te umpli de Duhul Sfânt.” (Faptele apostolilor 9:17)
În școlile militare ale Egiptului, Moise a fost învățat legea forței, și această învățătură s-a imprimat atât de mult în caracterul său, încât a fost nevoie de patruzeci de ani… ca să-l pregătească pentru a conduce poporul Israel prin legea dragostei. Aceeași lecție trebuia să o învețe și Pavel.
La porțile Damascului, viziunea Celui Răstignit i-a schimbat tot cursul vieții. Prigonitorul a devenit un ucenic, învățătorul, un elev. Zilele de întuneric, petrecute în singurătate în Damasc, au fost, în experiența sa, ca niște ani. Scripturile Vechiului Testament, pe care le avea în memorie, au fost studiul său și Hristos a fost învățătorul său. Singurătatea naturii a fost pentru el o școală. A plecat în pustiul Arabiei, ca să cerceteze acolo Scriptura și să învețe despre Dumnezeu. El și-a golit sufletul de prejudecățile și de tradițiile care îi modelaseră viața și a primit învățătură de la Izvorul adevărului.
Viața sa de mai târziu a fost inspirată de un singur principiu: cel al sacrificiului de sine, al slujirii din iubire. „Eu sunt dator”, a spus el, „și grecilor și barbarilor, și celor învățați, și celor neînvățați.”
Deși avea daruri intelectuale superioare, viața lui Pavel a manifestat puterea unei înțelepciuni rare. Principii de cea mai profundă importanță, principii pe care cele mai mari minți ale timpului său nu le cunoșteau, sunt desfășurate în învățăturile sale și exemplificate în viața sa. El avea cea mai mare și cea mai înaltă dintre toate înțelepciunile, aceea care dă inimii agerime, înțelegere și compasiune, care-l aduce pe om în legătură cu oamenii, făcându-l în stare să trezească în ei o natură mai bună și să le inspire o viață mai înaltă. (…)
„Când suntem ocăriți”, spunea el, „binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiți de rău, ne rugăm ca niște întristați și totdeauna suntem veseli; ca niște săraci, și totuși îmbogățim pe mulți; ca neavând nimic, și totuși stăpânind toate lucrurile” (2 Timotei 4:7). (Educație, pp. 58–60)