Credința care îndreptățește

„Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1).

Îndreptăţirea prin credinţă este pentru mulţi un mister. Un păcătos este îndreptăţit de Dumnezeu când se căieşte de păcatele sale. El vede pe Isus pe crucea de pe Calvar… El priveşte la jertfa ispăşitoare ca la singura sa speranţă, în căinţa sa faţă de Dumnezeu – pentru că legile guvernământului Său au fost călcate – şi în credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, ca în Acela care poate mântui şi curăţi pe păcătos de orişice păcat.

Lucrarea de mijlocire a lui Hristos a început odată cu începutul vinei, suferinţei şi mizeriei omului, de îndată ce omul a devenit un călcător al legii. Legea nu a fost anulată pentru a salva pe om şi a-l aduce în unire cu Dumnezeu, ci Hristos Şi-a asumat serviciul de Garant şi Eliberator, făcându-se păcat pentru om; pentru ca omul să poată deveni neprihănirea lui Dumnezeu, în şi prin El, care a fost una cu Tatăl. Păcătoşii pot fi îndreptăţiţi de Dumnezeu numai când El le iartă păcatele, le suspendă pedeapsa meritată şi-i tratează ca şi cum ar fi într-adevăr drepţi, fără să f i păcătuit, primindu-i în favoarea divină şi tratându-i ca şi cum ar fi neprihăniţi. Ei sunt îndreptăţiţi numai prin atribuirea neprihănirii lui Hristos. Tatăl primeşte pe Fiul şi prin jertfa ispăşitoare, Fiul Său acceptă pe păcătos…

Sunt mii care cred în Evanghelie şi în Isus Hristos ca Răscumpărătorul lumii, dar Ei nu sunt mântuiţi prin credinţă… Ei nu se pocăiesc şi nu au acea credinţă care se ţine de Hristos, ca de Mântuitorul şi iertătorul păcatelor lor; credinţa lor nu duce la pocăinţă…

Credinţa, care îndreptăţeşte, conduce totdeauna mai întâi la pocăinţă sinceră şi apoi la fapte bune care sunt roade ale credinţei. Credinţa care nu produce roade bune, nu este o credinţă mântuitoare. Dumnezeu a trimis pe Hristos în lumea noastră, ca El să devină înlocuitorul păcătosului. Momentul în care se exercită credinţă adevărată în meritele valoroasei jertfe de ispăşire, susţinându-L pe Hristos ca Mântuitor personal, este momentul, în care păcătosul este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu pentru că el este iertat. (MS., pg. 46, 1891).