Căminul din Eden

„Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit și a pus acolo pe omul pe care îl întocmise.” Geneza 2:8

Acel cămin [patria primilor noştri părinţi] împodobit de însăşi mâna lui Dumnezeu, nu era un palat luxos. Oamenii, în mândria lor, îşi găsesc plăcerea în clădiri grandioase şi costisitoare şi se laudă cu faptele mâinilor lor proprii, dar Dumnezeu l-a pus pe Adam într-o grădină. Aceasta era locuinţa lui. Cerul albastru era acoperişul ei, pământul cu florile sale delicate şi cu covorul său de un verde viu era podeaua sa, ramurile pline cu frunze, ale pomilor maiestuos împodobiţi erau baldachinul ei. Pereţii acesteia erau îmbrăcaţi cu cea mai grandioasă podoabă – opera mâinilor celui mai mare Maestru Arhitect. ¹

Scopul lui Dumnezeu a fost ca omul să-şi găsească fericirea ocupându-se cu îngrijirea lucrurilor create de El şi ca nevoile sale de hrană să fie asigurate de fructele pomilor din grădină. ²

În căminul perechii sfinte era o lecţie pentru toate timpurile – că adevărata fericire nu se află în satisfacerea mândriei şi a luxului, ci în împărtăşirea cu Dumnezeu prin operele Sale create. Dacă oamenii … ar cultiva o mai mare simplitate, atunci ei ar corespunde mult mai bine scopului pentru care au fost creaţi… Ce sunt proprietăţile chiar ale celor mai bogaţi, în comparaţie cu moştenirea care i-a fost dată distinsului Adam? ³

Grădina Eden era un simbol a ceea ce dorea Dumnezeu să devină întregul pământ, iar scopul Său era ca atunci când familia omenească se va înmulţi, să întemeieze alte căminuri… asemănătoare aceluia ce le fusese dat. În decursul timpului, tot pământul ar fi fost umplut cu căminuri şi şcoli, unde s-ar fi studiat Cuvântul şi lucrările lui Dumnezeu şi unde şcolarii ar fi fost pregătiţi tot mai pe deplin ca să reflecte în veacurile nesfârşite lumina cunoştinţei slavei Sale. ⁴