Cea mai înaltă exercitare a puterii noastre

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

Cea mai înaltă exercitare a puterilor omului constă în a înţelege pe Dumnezeu şi în a se bucura în El. Aceasta se poate dobândi numai când afecţiunile noastre sunt sfinţite şi înnobilate de harul lui Hristos… În Hristos a fost strălucirea slavei Tatălui Său, expresia chipului persoanei Sale. Mântuitorul nostru a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). În Hristos este viaţa sufletului. Noi găsim viaţa prin predarea inimilor noastre Lui, prin silinţele noastre serioase şi pline de afecţiune după perfecţiunea Sa, prin căutările noastre pline de zel pentru slava Sa. În părtăşie cu El, noi mâncăm pâinea vieţii.

Când permitem lucrurilor de importanţă minoră să ne capteze atenţia, să ne facă să uităm de Hristos, să ne întoarcem de la El pentru a accepta altă companie, atunci ne aşezăm picioarele pe o cale care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de cer. Hristos trebuie să fie obiectul central al afecţiunilor noastre şi atunci vom trăi în El, atunci vom avea spiritul Său…

În ce constă strălucirea cerului? În ce va consta fericirea celor răscumpăraţi? Hristos este totul în toţi. Ei se vor uita uimiţi şi nespus de încântaţi la Mielul lui Dumnezeu. Ei nu-şi vor putea opri cântările de laudă măreaţă şi de adorare faţă de Aceia pe care L-au iubit şi căruia I s-au închinatat aici. Ei au învăţat şi au început să cânte cântecul acela pe pământ. Ei au învăţat să se încreadă în Isus, în timp ce formau caractere pentru cer. Inimile lor s-au armonizat cu voinţa Sa, aici. Bucuria lor în Hristos va fi proporţională cu dragostea şi încrederea pe care au învăţat să şi-o manifeste în El, aici. (RH. 30 mai 1882).

Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna în gândurile noastre. Noi trebuie să avem legătură cu El în timp ce mergem pe cale şi în timp ce mâinile noastre sunt în lucru. În toate hotărârile şi îndeletnicirile vieţii, noi trebuie să întrebăm: Ce vrea Domnul să fac eu? Cum aş putea să-L mulţumesc pe Acela care şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mine? Aşa putem să umblăm cu Dumnezeu, cum a făcut-o Enoh în vechime şi putem avea parte de dovada pe care el a primit-o, că el a mulţumit pe Dumnezeu.” (RH. 30 mai 1882).