Lucrarea de păzire a inimii

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbele 4:23).

Păzirea cu zel a inimii este necesară pentru o creştere sănătoasă în har, în starea ei naturală, inima este locuinţă a gândurilor nesfinte şi a pasiunilor păcătoase. Când este însă adusă la supunere față de Hristos, ea trebuie să fie curăţită prin Duhul Sfânt de orice mânjitură. Dar aceasta nu se poate face fără consimţământul individului.

După ce sufletul a fost curăţit de datorie, creştinul să-l păstreze curat. Mulţi par a gândi că religia lui Hristos nu cheamă la o părăsire a păcatelor zilnice, la o rupere totală cu obiceiurile care au ţinut sufletul în robie. Ei renunţă la unele lucruri condamnate de conştiinţă, dar nu reuşesc să reprezinte pe Hristos în viaţa zilnică. Ei nu aduc în căminul lor asemănarea cu Hristos. Ei nu doresc o grijă serioasă în alegerea cuvintelor lor. Prea adesea se rostesc cuvinte agitate şi lipsite de răbdare, cuvinte care trezesc cele mai rele patimi ale inimii omeneşti. Unii ca aceştia au nevoie de prezenţa continuă a lui Hristos în suflet. Numai prin puterea Lui, pot ei să păstreze paza asupra cuvintelor şi faptelor.

În lucrarea de păzire a inimii noi trebuie să fim stăruitori în rugăciune, neobosiţi în a cere ajutor de la tronul harului. Acel care poartă numele de creştin, trebuie să vină la Dumnezeu cu seriozitate şi umilinţă, stăruind după ajutor… Creştinul nu poate fi întotdeauna în poziţie de rugăciune, dar gândurile şi dorinţele lui pot fi întotdeauna îndreptate în sus. (3 CB., pg. 1157).

Îndreptând inima voastră către cer, aceasta va da vigoare tuturor darurilor voastre şi va pune viaţă în toate datoriile voastre. Disciplinând mintea spre a se ocupa cu lucrurile cereşti, vom pune viaţă şi seriozitate în toate stăruinţele noastre. Eforturile noastre sunt lipsite de vlagă, iar noi alergăm încet în lupta creştină şi manifestăm indolenţă şi moleşeală, deoarece preţuim atât de puţin premiul ceresc. Noi suntem piperniciţi în realizările noastre spirituale. Este privilegiul şi datoria creştinului de a spori în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu „până la starea de om desăvârşit.” (3 CB., pg. 1157).