Natura vorbește despre Dumnezeu

„Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gândesc la toate lucrările Tale, cuget la lucrarea mâinilor Tale. Îmi întind mâinile spre Tine; îmi însetează sufletul după Tine, ca un pamânt uscat.” (Psalmii 143:5, 6 engl.).

Ne-am uitat la munţii cei înalţi, aşezaţi în terase în frumuseţea lor măiastră, cu crestele lor stâncoase semănând cu castelele cele vechi şi mari. Aceşti munţi ne vorbesc despre mânia devastatoare a lui Dumnezeu manifestată în apărarea Legii Sale călcate, căci El au apărut în urma cutremurelor furtunoase din timpul potopului. Ei sunt ca nişte valuri uriaşe, care au rămas nemişcate la vocea lui Dumnezeu – talazuri înţepenite – oprite când erau ridicate la punctul lor culminant. Aceşti munţi falnici aparţin lui Dumnezeu; El este stăpân asupra stabilităţii rezistenţei lor în această stare (de stânci). Bogăţia din minele lor, Îi aparţine, de asemenea, locurile adânci din pământ.

Dacă vrei să vezi dovezile care atestă existenţa lui Dumnezeu priveşte în jurul tău în orice parte. El vorbeşte simţurilor tale impulsionându-ţi sufletul prin lucrurile pe care le-a creat. Lasă ca inima ta să primească aceste impresii şi natura va fi pentru tine o carte deschisă, care te va învăţa adevărul divin, cu ajutorul lucrurilor obişnuite. Copacii măreţi, nu vor fi priviţi cu indiferenţă. Orice floare care se deschide, orice frunză, cu nervurile ei delicate, va dovedi infinita iscusinţă a marelui Maestru al Artei. Stâncile masive şi munţii falnici care se înalţă în depărtare, nu sunt rezultatul unei întâmplări. Ei vorbesc cu o elocvenţă silenţioasă despre Acela care şade pe tronul Universului cel înalt. „Cunoscute sunt lui Dumnezeu toate lucrările Sale, de la întemeierea lumii.” Toate planurile Sale sunt desăvârşite. Ce admiraţie şi reverenţă ar trebui să inspire numele Său!…

Dumnezeu este El însuşi Stânca Veacurilor, un refugiu pentru poporul Său, un adăpost împotriva furtunii, o umbră împotriva căldurii arzătoare. El ne-a dat promisiunile Sale, care sunt mai neclintite şi neschimbătoare decât înălţimile stâncoase, decât culmile veşnice. Munţii vor dispare cu siguranţă, dealurile se vor muta; dar bunătatea Lui nu se poate îndepărta şi nici legământul său de pace nu poate fi înlăturat de la acei care prin credinţă fac din el, nădejdea lor. Dacă vrem să privim la Dumnezeu pentru ajutor, tot aşa de neclintiţi cum aceşti munţi stâncoşi şi sterpi arată spre cerurile deasupra lor – atunci niciodată nu vom fi clătinaţi de la credinţa noastră în El – şi nici de la supunerea noastră față de legea Sa cea sfântă. (RH. 24 februarie 1885).