„La răbdare, evlavia”

„ Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare.” (1 Timotei 4:8).

Având adăugată la înfrânare, răbdarea, putem apoi urca scara progresului şi să adăugăm la răbdare evlavia. Aceasta este chiar produsul răbdării. Apostolul Pavel spunea: „Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde… ” (Romani 5:3, 4).

Aici, deci, ni se prezintă un har superior, evlavia, care trebuie să aibă spiritul şi asemănarea caracterului lui Isus Hristos. Scopul întregului plan de mântuire şi al tuturor relaţiilor lui Dumnezeu cu noi, este de a ne ridica la idealul Său divin. Stricăciunea lumii caută să ne cucerească simţurile, toate influențeie nesfinte, din toate părțile, lucrează să ne țină la un nivel coborât, pământesc, orbindu-ne simţurile, degradându-ne dorinţele, slăbindu-ne conştiinţa, paralizându-ne facultăţile religioase, prin aceea că ne presează să lăsăm ca natura decăzută să ne stăpânească.

Preţioasa scară este dată cu scopul de a ne depărta de toate acestea. Ochiul este atras la Dumnezeu deasupra scării. Invitaţia vine din slava care este deasupra ei: Vino mai sus. Inima este cea atrasă. Paşii se fac înainte, unul după altul. Urcăm mai sus, tot mai sus. La fiecare pas, atracţia devine mai mare. Ambiţii mai sfinte şi mai înalte iau naştere în suflet. Vinovăţia vieţii trecute este lăsată în urmă. Noi nu îndrăznim să ne uităm înapoi pe scară, la acele lucruri care au otrăvit mult izvoarele fericirii adevărate, au nimicit remuşcările înflăcărate, au slăbit şi degradat voinţa şi au reprimat orice impuls spre bine.

Scopul Cuvântului lui Dumnezeu este de a inspira nădejdea, de a ne determina să urcăm spre cer, pas după pas, cu o putere mereu crescândă. Noi dobândim o asemănare cu Dumnezeu în caracter, prin aceea că ne împărtăşim de harul Său. Aşa cum ceara se mulează după sigiliu, tot aşa sufletul primeşte şi reţine chipul moral al lui Dumnezeu. Noi ajungem umpluţi şi transformaţi de strălucirea Sa. Aşa cum norul, negru în sine, este schimbat într-un alb nepătat când este umplut de lumină (MS., pg. 13, 1884).