O voință supusă

„Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7:17).

Cei ce şi-au predat voinţa lui Dumnezeu sunt pregătiţi în şcoala lui Hristos. Ei sunt disciplinaţi pentru a-şi forma deprinderi de supunere, pentru a sluji pe Dumnezeu. Noi nu suntem creaturi lipsite de natura morală. Evanghelia nu se adresează numai priceperii (înţelegerii) noastre. Dacă ar face-o, atunci ne-am putea apropia de ea aşa cum ne apropiem să studiem o carte care se ocupă de formule matematice, care solicită numai intelectul… Ţinta ei este inima. Ea se adresează naturii noastre morale şi pune stăpânire pe voinţă. Ea doboară închipuirile şi orice lucru înalt, ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi captivează orice gând în supunere faţă de Hristos.

Inima încăpăţânată este aceea care îneacă facultăţile sufletului. Toţi care ar vrea să înveţe ştiinţa mântuirii trebuie să fie elevi supuşi în şcoala lui Hristos, pentru ca templul sufletului să poată fi locuinţa Celui Prea înalt. Dacă am învăţa de la Hristos, sufletul ar trebui să fie golit de toate posesiunile sale îngâmfate, pentru ca Hristos să poată imprima chipul Său asupra sufletului…

Atunci vom avea o astfel de viziune asupra jertfei infinite a lui Hristos, pentru noi, încât sufletul se va înmuia, se va umili şi se va umple de mulţumire faţă de Dumnezeu. O dorinţă arzătoare, va fi concepută de Duhul Sfânt, pentru o ocazie potrivită de a depune mărturie pentru Hristos şi pentru a exprima mulţumirea şi devotamentul faţă de Cel ce ne-a răscumpărat. Credincioşia şi dragostea se vor vedea în orice serviciu. O dorinţă arzătoare de a fi ca Hristos, va păstra sufletul gingaş, conducându-l în a-şi manifesta simţămintele de recunoştinţă şi sub privirea cerului să ofere mulţumiri lui Dumnezeu pentru bunătatea Sa, dragostea Sa şi compasiunea Sa. Unii ca aceştia, au un astfel de har, ce nu poate fi înnăbuşit într-o monotonie impusă zi de zi, pentru a accepta adevărul, în timp ce inima rămâne mişcată.

Oh, cu cât mai mult este mai sigur, să te sileşti (până la agonie) să intri pe poarta cea strâmtă! Numai la altarul lui Dumnezeu pot fiinţele umane să primească făclia cerească. (Letter 5, 1898).