Cu ochii credinței

„Şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi.” (Efeseni 1:18).

Nici cea mai înaltă pregătire a minţii nu va putea suplini locul adevăratei simplităţi, al unei evlavii neprefăcute. Biblia poate fi studiată aşa cum se poate studia o ramură a ştiinţei omeneşti, dar frumuseţea ei, dovada puterii ei de a salva sufletul care crede, este o lecţie care niciodată nu poate fi învăţată în acest mod. Dacă aplicarea în practică a Cuvântului nu este introdusă în viaţă, atunci sabia Duhului încă nu a străpuns inima firească, ea a fost protejată de o închipuire poetică. Sentimentalismul a înfăşurat în aşa fel inima, încât ea nu a simţit în suficientă măsură ascuţişul tăişului ei, pătrunzând şi îndepărtând altarele păcatului aflate în slujba eului…

Ochii înţelegerii trebuie să fie luminaţi, iar inima şi mintea trebuie aduse în armonie cu Dumnezeu, care este Adevărul. Acela care priveşte la Isus cu ochii credinţei, nu vede nicio slavă în sine însuşi deoarece slava Mântuitorului este reflectată în mintea şi inima sa. Ispăşirea făcută de sângele Său este înţeleasă, iar îndepărtarea păcatelor aprinde în inimă recunoştinţa.

Fiind îndreptăţit de Hristos, acela care primeşte adevărul se vede constrâns să facă o predare totală lui Dumnezeu şi astfel este admis în şcoala lui Hristos, ca să poată învăţa de la Acela care este blând şi smerit cu inima. Cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu se revarsă în inima lui. El exclamă: „Oh, ce dragoste! Ce bunăvoinţă!” Apucându-se de bogatele promisiuni, prin credinţă, el devine un părtaş al naturii divine. Inima sa fiind golită de eu, primeşte ca apa vieţii să curgă în ea; slava Domnului luceşte în afară. Uitându-se permanent la Isus, ceea ce este omenesc este asimilat de ceea ce este divin. Credinciosul este schimbat în asemănarea Sa… Caracterul omenesc este schimbat în cel divin. (MS, nedatat 12).

Hristos priveşte asupra poporului Său în curăţia şi desăvârşirea lui, ca la o răsplată a tuturor suferinţelor, a umilirii şi iubirii Sale şi ca la un prinos al slavei Sale – Hristos, marele centru din care radiază toată slava. (4 CB., pg. 1180).