Puterea sfințitoare a adevărului

„Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17).

Ce înseamnă sfinţirea? Înseamnă a te preda cu totul, fără nicio rezervă – trup, suflet şi duh – lui Dumnezeu; înseamnă a te purta după dreptate, a iubi mila şi a umbla smerit cu Dumnezeu; înseamnă a şti şi a face voia lui Dumnezeu fără să-ţi pese de tine şi de interesele personale; înseamnă a avea o minte cerească, curată, neegoistă, fără pată sau mânjitură, desăvârşită. (MS., pg. 65. 1886).

Noi trebuie să fim sfinţiţi prin adevăr cu puterea Duhului Sfânt, să fim transformaţi la asemănarea cu Hristos. Şi pentru ca această schimbare să fie înfăptuită în noi, trebuie să aibă loc o acceptare necondiţionată şi din toată inima a adevărului şi o predare fără rezerve a sufletului faţă de puterea sa transfomatoare.

Caracterele noastre sunt de la natură deformate şi pervertite. Din cauza lipsei unei dezvoltări corespunzătoare ele sunt disproporţionate. Alături de unele calităţi excelente se găsesc strâns legale trăsături inacceptabile şi în urma tolerării îndelungate, înclinaţiile spre rău devin a doua natură şi mulţi se ţin cu tărie de trăsăturile lor caracteristice. Chiar şi după ce ei au ajuns să pretindă că au primit adevărul, că s-au predat lui Hristos, ei tolerează aceleaşi vechi obiceiuri, manifestă aceeaşi apreciere de sine, întreţin aceleaşi concepţii greşite. Deşi unii ca aceştia pretind că sunt convertiţi, este evident că ei nu s-au predat puterii transformatoare a adevărului…

Dacă cineva care prezintă astfel în mod greşit pe Hristos, ar putea afla ce stricăciune s-a făcut prin greşelile de caracter pe care el le-a scuzat şi le-a tolerat, s-ar umple de groază…

Nimeni să nu simtă că nu are nevoie în calea sa de nicio schimbare… Nimeni nu poate umbla în siguranţă dacă este încrezător în sine şi dacă nu se gândeşte întruna la Cuvântul lui Dumnezeu, cercetându-L cu o inimă doritoare de a vedea propriile sale greşeli, de a învăţa care este voia lui Hristos şi de a se ruga ca ea să se înfăptuiască în ei, prin El şi de către ei. Ei arată că „încrederea lor nu este în ei înşişi, ci în Hristos. Ei păstrează adevărul ca pe o comoară sfântă, care este în stare să-i sfinţească şi să-i curăţească; ei caută întruna să-şi aducă cuvintele şi faptele în armonie cu principiile sale. (RH. 12 aprilie 1892).